APOCALIPSUL SFÂNTULUI IOAN
Autorul. În ciuda faptului că Apocalipsul este "semnat" (autorul se numeşte pe sine Ioan şi se prezintă ca "martor al lui Cristos cel viu": Ap 1,9-10), identificarea autorului nu este posibilă. Tradiţia creştină veche a oscilat între recunoaşterea ca autor al acestei cărţi a sfântului Ioan, apostol şi evanghelist, sau a unui autor necunoscut, diferit de apostolul Ioan. Mulţi exegeţi sunt de părere azi că autorul viziunilor este sfântul Ioan apostolul, iar redactarea scrierilor sale ar fi putut fi făcută cu participarea discipolilor săi care ar proveni din şcoala sfântului Ioan de la Efes.
Forma şi stilul. Cartea aparţine genului apocaliptic, dar sunt prezente şi genul profetic şi cel epistolar. Limba este greaca koiné, cu unele greşeli gramaticale (uneori voite), dar şi cu semitisme. Stilul este specific: aluzii complexe şi rafinate, repetări de formule în noi structuri literare, cum sunt septenarele (şapte scrisori, şapte sigilii, şapte trâmbiţe, şapte cupe), criptograme (numărul Fiarei 666 din 13,16), multe simboluri.
Scopul şi destinatarii. Sunt indicaţi în 1,11: Cele şapte comunităţi creştine din Asia Mică: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea. Numărul de şapte ar putea indica totalitatea Bisericii. Scopul cărţii este avertizarea acestor comunităţii asupra pericolelor care le ameninţau fie din extern, fie din intern, consolarea şi încurajarea lor în necazurile şi suferinţele de orice fel din cauza credinţei.
Structura. Apocalipsul se prezintă ca o operă unitară care începe cu un prolog (1,1-3) şi se termină cu un epilog (22,6-21).
Partea centrală este alcătuită din două părţi inegale ca lungime: prima este aşa-numitul septenar al "scrisorilor către Biserici" (1,4-3,22), iar a doua (4,1-22,5) are o mai mare complexitate literară şi cuprinde cinci părţi:
- secţiunea de introducere: viziunea tronului şi a Mielului, înmânarea cărţii cu şapte sigilii (4,1-5,14);
- secţiunea sigiliilor. Caracteristica secţiunii este deschiderea progresivă a primelor sigilii de către Miel (6,1-7,17). Ultimul sigiliu cuprinde partea următoare:
- secţiunea trâmbiţelor (8,1-11,14:). Caracteristica secţiunii este descrierea progresivă a primelor 6 trâmbiţe. Ultimelor trei trâmbiţe li se suprapun trei vai-uri, creând un climat special de tensiune. Ultima trâmbiţă introduce toată partea următoare:
- secţiunea semnelor (11,15-16,16), e mai complexă. Ar putea fi numită secţiunea celor trei semne. Primul semn este femeia, al doilea, dragonul, al treilea sunt îngerii cu şapte cupe. Semnele sunt legate între ele, ultimul cuprinzând partea următoare:
- secţiunea conclusivă (16,17-22,5). Este prezentată ziua cea mare: intervenţia finală a lui Cristos, care judecă şi anihilează toate forţele ostile şi realizează triumful miresei, Ierusalimul ceresc.
Între cele cinci secţiuni din partea a doua există o dezvoltare temporală liniară, progresivă: dezvoltarea ajunge la punctul maxim în concluzie. Există apoi un joc în folosirea timpurilor care face ca unele elemente să fie lăsate să oscileze liber, înainte şi înapoi, în dezvoltarea liniară, dând astfel conflictului dintre forţele pozitive şi negative un caracter metaistoric.
Locul şi data. După indicaţia din 1,9, viziunea sfântului Ioan ar fi avut loc pe insula Patmos. Totuşi redactarea este mai târzie. Dacă redactarea este făcută direct de sfântul Ioan, data ar putea fi 69-70 d.C.; dacă la redactare au participat şi discipoli ai săi, redactarea definitivă ar fi la sfârşitul sec. I (95-96 d.C.).
Teologia. Dumnezeu duce la îndeplinire planul de mântuire pregătit şi prevestit în Vechiul Testament, plan care trebuie să se actualizeze în două faze: planul de mântuire mesianico-ecleziastică şi acela al mântuirii escatologice, care se va realiza numai după victoria definitivă a lui Dumnezeu asupra tuturor forţelor ostile o dată cu noua creaţie ("cerul nou şi pământul nou"). Protagoniştii în realizarea mântuirii sunt: Dumnezeu, Cristos, Duhul şi, într-un anumit, sens Biserica. Evenimentele concrete la care autorul face aluzie, ca şi evenimentele evocate în viziune, sunt elemente care alcătuiesc cadrul general al firului ce se dezvoltă prin desfăşurarea evenimentelor din istoria mântuirii şi, în acest sens, descriu evenimente ce pot caracteriza situaţia oricărei comunităţi ecleziale. Deci sunt scheme teologice aplicabile realităţii istorice concrete. Pentru Apocalips, răul nu este un concept abstract, o idee, ci o realitate caracterizată de absenţa lui Cristos. În absenţa lui Cristos, forţele răului, fie ele de ordin supranatural (Fiara, Satana), fie structurile de putere aliate Satanei: Babilonul (cetatea atee), Fiara cu zece coarne (puterea imperialistă atee), fie indivizi seduşi de Satana, par să aibă succes. Dar oricât de amplă şi de violentă ar fi declanşarea forţelor ostile lui Dumnezeu şi Bisericii, rămâne clară prezenţa activă a lui Cristos, care face presiune asupra evenimentelor istorice şi le dirijează spre punctul final al istoriei, când prezenţa sa totală şi definitivă va fi învins ultimul exponent al răului: moartea.