EVANGHELIA DUPĂ SFÂNTUL IOAN
Autorul. Ce-a de-a patra Evanghelie a fost scrisă de sfântul Ioan apostolul, "discipolul pe care-l iubea Isus", fiul lui Zebedeu şi fratele lui Iacob. Cele mai vechi mărturii ale sfinţilor părinţi Iustin şi Irineu, ale Păstorului lui Hermas, ale Prologului împotriva lui Marcion şi cele două fragmente de papirusuri cu Evanghelia după sfântul Ioan (Egerton 2 şi P52) atribuie Evanghelia a patra apostolului Ioan, care ar fi scris-o la Efes. Şi argumentele interne sunt în favoarea apostolului Ioan: autorul este un iudeu din Palestina, care cunoaşte locurile, persoanele şi evenimentele ce privesc viaţa lui Isus şi despre care vorbeşte ca un martor ocular.
Limba. Sfântul Ioan apostolul este evreu, dar îşi scrie Evanghelia în limba greacă şi în ambient elenistic. Este un bun cunoscător al limbii şi are un stil unitar pe tot parcursul lucrării. Deosebit de reuşite sunt relatările despre femeia samariteană (4,1-42), vindecarea orbului din naştere (9,1-41) şi învierea lui Lazăr (11,1-44). Prin folosirea unor simboluri şi expresii caracteristice, autorul face ca lectura să fie fascinantă, deşi înţelegerea este grea.
Destinatarii. Nu avem o precizare directă cu privire la destinatari. Din analiza internă reiese că sfântul Ioan se adresează unor cititori elenişti fie ei de origine greacă sau nu: descriind obiceiurile evreieşti dă o explicaţie scurtă, suficientă însă pentru cei care nu le cunosc; traduce cuvintele aramaice (1,38; 1,42; 9,7 etc.); are tendinţe universaliste (titlul dat lui Isus de către Pilat este scris în "evreieşte, latineşte şi greceşte" 19,20).
Structura. După un prolog (1,1-18) în care sfântul Ioan expune schematic toate temele care vor fi dezvoltate de-a lungul Evangheliei, îşi organizează lucrarea în două părţi principale: în prima parte (1,19-12,50), cunoscută drept "cartea semnelor", pornind de la faptele miraculoase (semnele) înfăptuite de Isus, sfântul Ioan vrea să prezinte misterul lui Isus; în partea a doua (13,1-20,31), cunoscută drept "cartea gloriei", prezintă, în principal, pătimirea şi învierea lui Isus ca "ceasul" glorificării lui. În epilog (21,1-25) sunt relatate apariţiile lui Isus înviat, la care sfântul Ioan este martor ocular.
Locul. Tradiţia cea mai veche şi răspândită este că Evanghelia după sfântul Ioan a fost scrisă la Efes. Taţian şi sfântul Efrem, într-un apendice la Diatessaron, vorbesc de Antiohia Siriei. Ţinând cont de papirusurile găsite în Egipt, unii sunt de părere că Evanghelia a patra ar fi fost scrisă în Alexandria. Dar faptul că Ioan a locuit pe o perioadă destul de lungă la Efes întăreşte convingerea că acesta este locul în care Evanghelia a fost scrisă.
Data. După mărturia tradiţiei, Evanghelia a patra a fost scrisă înainte de anul 100. Critica internă a textului pune în lumină o situaţie de tensiune între comunitatea creştină şi sinagogă, ceea ce corespunde cu perioada de după distrugerea templului din Ierusalim, iar blestemul la adresa iudeilor trecuţi la creştinism (aluzii la excluderea din sinagogă: 9,22; 12,42; 16,2) a fost introdus în "Cele 18 binecuvântări" în perioada 85-90.
Teologia. Evanghelia după sfântul Ioan este relatarea istoriei interpretată teologic. Nu este o istorie cronologică, ci este în funcţie de credinţa actuală. Credinţa, scopul Evangheliei (20,31), are un obiect-subiect precis: trebuie să credem că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceste două titluri fundamentale pun persoana lui Isus, pe de o parte, în istoria mântuirii şi a aşteptării mesianice, pe de altă parte, în raportul unic cu Tatăl care l-a trimis.
Evanghelia după sfântul Ioan are un caracter esenţial cristocentric. Isus însuşi vorbeşte despre sine şi îşi revelează legătura cu Tatăl de care este trimis ca să vorbească (3,11; 5,30; 12,49 etc.), să lucreze (4,34; 6,38 etc.) şi să aducă omului mântuirea prin credinţa în el (3,18-20; 15,10 etc.), prin adeziunea faţă de el (15,1-8) şi prin ascultarea de el (10,11-16). Tuturor acelora care îl primesc le dă puterea "de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (1,12), la fel ca el şi împreună cu el, prin darul Duhului Sfânt pe care îl va trimite de la Tatăl (14,26; 16,7) pentru a împlini opera sa de mântuire şi de sfinţire (16,8; 13,16). Omul care acceptă lumina credinţei în Cristos părăseşte întunericul, se converteşte, face voinţa Tatălui, revelată în Cristos, şi-i ţine poruncile (13,34-35). Roadele celui care crede depind de faptul că "rămâne în iubirea lui" (15,1-9).