SCRISOAREA ÎNTÂI A SFÂNTULUI APOSTOL PAUL CĂTRE TIMOTEI
Autorul. Până în sec. al XVIII-lea nimeni nu a pus la îndoială faptul că sfântul Paul este autorul scrisorilor pastorale (1Tim, 2Tim şi Tit). Datorită unor elemente teologice şi pastorale care vor fi apărate şi dezvoltate în special în Biserica Catolică (organizarea bisericească, principiul succesiunii apostolice, unitatea organică între componenta instituţională şi cea carismatică, credinţa înţeleasă mai mult în sens obiectiv decât subiectiv etc.), unii exegeţi au negat originea paulină a acestor scrisori. Însă examinarea învăţăturii teologice, densitatea gândirii, profunzimea religioasă, pe care le întâlnim, nu pot fi atribuite în mod logic unei alte persoane.
Forma literară şi stilul. Genul literar al scrisorilor pastorale diferă de cel al marilor scrisori pauline, fiind mai degrabă o corespondenţă privată cu multe informaţii cu caracter autobiografic şi sfaturi personale. Stilul este lent, monoton şi difuz, fără izbucniri pasionale, fără forţa de sinteză şi varietatea tematică a celorlalte scrisori. În locul stilului profetului înflăcărat întâlnim un stil moralist. Vocabularul este caracterizat prin multe cuvinte rare.
Scopul şi destinatarii. Timotei ("Cinstitor de Dumnezeu") este cel mai cunoscut dintre colaboratorii lui Paul, discipol de încredere pe care Apostolul îl menţionează în adresa din 6 scrisori. Paul l-a cunoscut la Listra, în Licaonia. Tatăl său era grec, iar mama, evreică. S-a convertit împreună cu mama, Eunice, şi bunica, Lois, şi a fost circumcis de Paul pentru a putea intra în sinagogi. L-a însoţit pe Apostol în ultimele călătorii misionare, a participat la înfiinţarea comunităţilor creştine din Filipi şi Tesalonic şi a fost lăsat ca episcop misionar la Efes, unde, conform unei tradiţii târzii, ar fi murit în anul 97. Sfântul Paul îi scrie pentru a-l încuraja pe discipolul iubit, neexperimentat şi timid, la începutul misiunii sale pastorale în Efes.
Structura. După salutul de început (1,1-2), sfântul Paul îi aminteşte lui Timotei responsabilitatea pe care o are de a vesti evanghelia în mijlocul pericolelor pe care le prezintă doctrinele false ale oamenilor care aleargă după mituri şi genealogii (1,3-20). În continuare, Apostolul stabileşte normele pentru organizarea cultului: rugăciunea universală şi ţinuta bărbaţilor şi a femeilor în adunările liturgice (2,1-15). Apoi sunt prezentate slujirile în Biserică: însuşirile bune recerute pentru episcop (3,1-7) şi diaconi (3,8-13) ca şi funcţiile lor specifice. Se reia o polemică împotriva învăţătorilor falşi (4,1-16) şi se fixează reguli pentru comportamentul diferitelor categorii de persoane: creştini în general, văduve, prezbiteri, sclavi (5,1-6,2). În concluzie, Apostolul insistă asupra adevăratei evlavii, a profesiunii de credinţă a omului autentic al lui Dumnezeu şi sunt avertizaţi bogaţii să utilizeze corect bunurile (6,3-19). Scrisoarea se încheie cu salutul final în care i se cere lui Timotei să păstreze depozitul credinţei, ferindu-se de ştiinţa greşită (6,20-21).
Locul şi data. Scrisoarea nu poate fi datată din perioada celor două călătorii misionare, întrucât Timotei îl însoţea pe Paul. Deşi Faptele Apostolilor nu ne prezintă o pauză în detenţia Apostolului la Roma, este posibil să fi existat o perioadă de libertate între prima şi o a doua detenţie, timp în care sfântul Paul a putut vizita unele dintre comunităţile creştine. În acest caz, Scrisoarea întâi către Timotei, după majoritatea exegeţilor, ar fi fost redactată în Macedonia şi trimisă la Efes între 63-65, înaintea Scrisorii a doua către Timotei.
Teologia. Ţinând cont de genul literar al scrisorii şi de caracterul ei pastoral, putem sublinia unele teme teologice.
În privinţa "cristologiei", sfântul Paul arată că voinţa salvifică gratuită şi eficace a lui Dumnezeu se manifestă în Isus Cristos, "misterul evlaviei", care s-a arătat în trup, a fost justificat în Duhul Sfânt, le-a apărut îngerilor, a fost predicat naţiunilor păgâne (3,14-16). Isus Cristos a venit în lume pentru mântuirea celor păcătoşi, între care Paul se consideră primul (1,15). Planul salvific al lui Dumnezeu se extinde la toţi oamenii (2,3-7). În acest context cristologic, Apostolul defineşte Biserica drept casa lui Dumnezeu, coloana şi suportul adevărului. Aceasta este structurată ierarhic şi sfântul Paul trasează caracteristicile păstorului ideal. Ceea ce impresionează în alegerea responsabililor comunităţii este maturitatea umană şi spirituală, definită nu numai prin autocontrol şi moderaţie, ci şi prin capacitatea de a stabili relaţii juste (3,1-7). Păstorul, modelul celor care cred, trăieşte cu coerenţă şi curaj mărturia credinţei în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Cristos. Normele stabilite pentru păstor sunt valabile şi pentru alte categorii de slujitori ai Bisericii. Viaţa comunităţii este caracterizată de relaţii de iubire frăţească. Grija comunităţii faţă de cei săraci şi bolnavi se exprimă prin activitatea devotată a văduvelor (5,3-16). De fapt, iubirea frăţească este mărturia credibilă faţă de adevăr pe care o dă comunitatea creştină înaintea ambientului extern.