SCRISOAREA A DOUA A SFÂNTULUI APOSTOL PAUL CĂTRE CORINTENI
Autorul. Limba, stilul, gândirea, sentimentele şi circumstanţele istorice specifice, ca şi tradiţia creştină încă din primul secol, atribuie această scrisoare sfântului Paul.
Stilul. Este cea mai emoţionantă şi pasională dintre scrisorile pauline. Arta de a ilumina întâmplările cele mai obişnuite cu cele mai înalte principii ale credinţei face din această scrisoare un izvor de teologie şi spiritualitate. Spontaneitatea stilului face ca datele istorice şi momentele existenţiale să ne rămână în cea mai mare parte necunoscute.
Scopul şi destinatarii. Prima scrisoare trimisă de la Efes cu aproape un an înainte, ca şi vizita făcută de Timotei la Corint, nu au avut rezultatul aşteptat. Atunci Paul a intervenit personal printr-o vizită scurtă (1,15; 2,1), după care a plecat cu promisiunea de a reveni. Probabil o ofensă gravă care i s-a adus între timp autorităţii sale de apostol îl face să-l trimită pe Tit care a dus o scrisoare aspră (2,3-4; 7,8-9). Fiind obligat să fugă din Efes, l-a aşteptat cu nerăbdare pe Tit mai întâi la Troas şi apoi în Macedonia, unde s-au şi întâlnit (2,12-13). Primind veşti încurajatoare, le scrie corintenilor o scrisoare "în lacrimi" în care face o apologie a misiunii sale apostolice.
Structura. După un prolog scurt şi o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu (1,1-11), sfântul Paul prezintă corectitudinea şi coerenţa atitudinii sale faţă de corinteni (1,12-2,13). El subliniază pe de o parte, măreţia apostolatului în comparaţie cu slujirile din Vechiul Testament, slujirea pentru reconciliere şi efortul personal pentru a răspunde încrederii lui Dumnezeu şi a corespunde aşteptărilor credincioşilor (2,14-7,3). În continuare, Apostolul pledează pentru o colectă în favoarea Bisericii din Ierusalim, prezentând motivul, modul de realizare şi importanţa ei. Sfântul Paul intră apoi într-o polemică cu adversarii săi pe care îi numeşte "pseudoapostoli", camuflaţi în persoane pline de zel, dar care în realitate se caută doar pe ei înşişi (10,1-12,10). Înainte de a încheia scrisoarea, Apostolul îşi exprimă hotărârea de a-i vizita curând (12,13-13,10). Finalul scrisorii este un salut călduros şi o densă formulare liturgică(13,11-13).
Locul şi data. Nu este sigur locul în care a fost scrisă această scrisoare. Ar putea fi Efes, dar şi Macedonia sau o localitate din nordul Greciei. Era spre sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare, probabil în toamna anului 56 sau iarna anului 57.
Teologia. Deşi, în aparenţă, Scrisoarea a doua către Corinteni pare o critică dură, totuşi conţine multe teme teologice. Criteriul de fond care îl conduce pe Paul în misiunea sa apostolică este răspunsul afirmativ la chemarea lui Dumnezeu în Cristos Isus. Cristos este "da"-ul lui Dumnezeu. În el, toate promisiunile lui devin realitate şi prin el ajunge la Dumnezeu Amin-ul nostru. Apostolul se consideră un fel de "pradă a lui Dumnezeu" pusă în faţa lumii de un războinic victorios. Paul este disponibil, dar remarcă disproporţia între nivelul la care îl vrea Dumnezeu şi situaţia lui concretă. Apostolatul, ca prezentare a lui Cristos şi a evangheliei lui, este o acţiune a lui Dumnezeu care scrie în inima omului ca o scrisoare. Conţinutul este Cristos şi poate fi citit numai prin acţiunea Duhului. Astfel, omul descoperă în sine noua alianţă şi noua lege pe care Dumnezeu o promisese prin profeţi. Faţă de această acţiune a lui Dumnezeu apostolul are o acţiune subordonată, secundară. Este un servitor pe care îl califică Dumnezeu şi îl face apt să-şi îndeplinească slujirea. Printr-o frază memorabilă, sfântul Paul sintetizează măreţia şi fragilitatea sa ca apostol: "Noi avem această comoară în vase de lut" (4,7).
Enumerând o serie de pericole, chinuri şi mizerii pe care le-a îndurat în activitatea sa apostolică, sfântul Paul aprofundează tema valorii suferinţei. Dintr-un rău, suferinţa este transformată într-o mărturie a adevărului evangheliei şi a puterii lui Dumnezeu. Astfel, suferinţa lui devine un semn clar al vocaţiei şi misiunii sale. Suferinţa devine în acelaşi timp un medicament împotriva pericolului mândriei (12,9-10).
Deşi, personal, Apostolul refuză ajutorul material din partea corintenilor, insistă ca aceştia să fie generoşi faţă de creştinii din Ierusalim. Acest gest de caritate are ca exemplu dărnicia lui Cristos "care din iubire faţă de voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" şi exprimă unitatea şi comuniunea dintre credincioşii din Corint şi cei din Ierusalim, loviţi de o cumplită foamete (8,1-9,15). Colecta pe care o cere corintenilor devine chiar o obligaţie şi o recunoştinţă pentru harul de a fi avut parte de evanghelie.