SCRISOAREA SFÂNTULUI APOSTOL IACOB
Autorul. Întâlnim în Noul Testament diferite personaje care poartă numele de Iacob şi este greu de stabilit căruia dintre aceştia i se atribuie scrisoarea aceasta. Pare de exclus Iacob al lui Zebedeu, fratele sfântului Ioan evanghelistul, martirizat în anul 44 d.C. La fel, Iacob al lui Alfeu, apostol care este rar menţionat în Noul Testament şi în primele scrieri creştine. Părerea cea mai răspândită este că autorul acestei scrisori s-ar identifica cu Iacob, "fratele Domnului" (ruda, verişorul), cunoscut în special pentru rolul pe care l-a avut în conducerea Bisericii din Ierusalim ca episcop, martirizat în anul 62.
Forma şi stilul. În afară de adresă şi salutul iniţial, nu mai găsim elemente ale genului epistolar. Elementele specifice stilului retoric: ritmul, aliteraţia, repetiţiile, diatriba, întrebările retorice, apostrofările, invectivele, dramatizarea şi personificarea etc., arată că textul este mai degrabă o predică scrisă decât o scrisoare. Limba greacă este bogată şi precisă în termeni, corectă şi curgătoare în privinţa gramaticii şi a sintaxei, cu multe expresii tehnice şi neologisme.
Scopul şi destinatarii. Sfântul Iacob nu se adresează unei comunităţi anume, ci, aşa cum precizează la început, celor "douăsprezece triburi care trăiesc în diaspora", adică grupuri de creştini de provenienţă ebraică, dar obişnuiţi de mult cu cultura elenistică. Situaţia lor spirituală era caracterizată de o anumită delăsare morală, de o decădere a angajamentului şi entuziasmului iniţial şi de o evidentă diviziune între bogaţii prepotenţi şi cei săraci.
Structura. După o scurtă introducere în care sunt precizaţi destinatarii şi autorul (1,1), sfântul Iacob insistă asupra necesităţii acceptării cuvântului lui Dumnezeu şi a punerii lui în practică (1,2-27). Credinţa activă şi adevărata înţelepciune îl determină pe cel care crede să-i primească pe cei săraci (2,1-13), să-şi manifeste credinţa prin fapte concrete (2,14-26), să evite vorba fără rost (3,1-12), să îndepărteze falsa înţelepciune şi să ştie s-o deosebească de cea adevărată (3,13-18). Alegerea între Dumnezeu şi lume trebuie să fie radicală (4,1-12). În continuare, autorul atrage atenţia asupra riscului unei false siguranţe a celor bogaţi (4,13-5,6) şi stabileşte norme pastorale pentru întreaga comunitate (5,7-20).
Locul şi data. Imposibilitatea de a-l identifica cu certitudine pe autorul acestei scrisori face ca stabilirea locului redactării să rămână incertă. Dacă îl considerăm ca autor pe sfântul Iacob, episcopul Ierusalimului, atunci locul redactării este Palestina, iar datarea trebuie făcută înaintea morţii lui (62). Cei care neagă apartenenţa acestei scrisori sfântului Iacob, consideră că datarea trebuie făcută după moartea sfântului Iacob, deci ultimele decenii ale sec. I.
Teologia. Autorul nu prezintă un discurs teologic, ci o serie de îndemnuri pentru însufleţirea în credinţă şi viaţa creştină. Principiile care conduc sunt puţine şi esenţiale:
- Dumnezeu, Creatorul lumii şi al oamenilor, autorul oricărui bine, în special al mântuirii, le dă oamenilor harul, le ascultă rugăciunile făcute cu încredere şi le iartă păcatele;
- Isus Cristos este văzut în rolul său soteriologic şi escatologic: este Domnul gloriei;
- omul, deşi creat după chipul lui Dumnezeu, este păcătos, fiind împins la rău de pofte şi de diavol, dar este renăscut prin evanghelie şi prin Botez, destinat vieţii veşnice;
- viaţa creştină trebuie să fie însufleţită de înţelepciune, darul fundamental şi necesar pe care omul îl primeşte de la Dumnezeu. Fără o mentalitate inspirată de Dumnezeu, omul riscă să facă apel la înţelepciunea pământească, instinctivă, demoniacă. Înţelepciunea de sus constă în capacitatea de a găsi în viaţa concretă o sinteză de acţiune unitară. Conştient de situaţia sa de pelerin, omul trebuie să asculte de cuvântul lui Dumnezeu şi să se roage, să înfrunte cu calm ispitele la care este expus, trebuie să se ocupe de ceilalţi, evitând răul şi promovând binele. Celor care suferă li se recomandă sacramentul Ungerii bolnavilor prin care se obţine iertarea păcatelor şi chiar vindecarea. Meditând asupra fericirilor evanghelice, sfântul Iacob nu consideră desăvârşirea creştină o obligaţie chinuitoare şi apăsătoare, ci o bucurie cântată încontinuu prin psalmi. Bucuria creştină nu este un sentiment produs de succesul lumesc sau de posedarea de bogăţii, ci de încrederea în Dumnezeu la care se face apel continuu prin rugăciune. O categorie de oameni denunţată de autor o constituie cei bogaţi. Împotriva lor se dezlănţuie cu o virulenţă ce depăşeşte orice luare de poziţie a profeţilor şi chiar seria de vai-uri rostită de Cristos în Evanghelie. Pentru sfântul Iacob, condiţia firească a creştinului este aceea de sărac în faţa lumii, dar preferat de Dumnezeu, care îl îmbogăţeşte cu credinţă şi îi oferă ca moştenire bogăţia cerească.