EVANGHELIA DUPĂ SFÂNTUL LUCA
Autorul. Cea de-a treia Evanghelie a fost scrisă de sfântul Luca, medic din Antiohia (Col 4,14), singurul dintre evanghelişti de origine păgână. Nu a fost martor ocular la faptele pe care le relatează. S-a născut în Antiohia Siriei şi s-a convertit devreme la creştinism, întrucât, în jurul anului 44, este deja discipolul sfântului Paul, cu care s-a întâlnit la Troas. După moartea sfântului Paul, nu mai ştim nimic despre el. Tradiţia ne spune că ar fi rămas necăsătorit, că ar fi predicat în Bitinia şi că ar fi murit la vârsta de 74 de ani, "plin de Duhul Sfânt".
Limba. Educat în ambient elenistic şi cunoscând bine literatura contemporană, sfântul Luca îşi scrie Evanghelia într-o greacă îngrijită, după modelul istoricilor greci, după ce a consultat cu imparţialitate tot ce s-a scris înaintea lui (1,1-4), pentru a permite înţelegerea exactă a învăţăturii catehetice primare despre Isus. Deşi în privinţa datelor geografice şi a obiceiurilor ebraice este imprecis, ştie să folosească cu precizie Vechiul Testament şi se consideră moştenitorul promisiunilor făcute poporului lui Israel (1,47-55.68-79).
Destinatarii. După prolog, s-ar părea că destinatarul acestei Evanghelii este o singură persoană, Teofil. Dar analiza internă ne arată că destinatarii sunt creştini proveniţi din lumea păgână: ori de câte ori este posibil, autorul alege nume greceşti, evitându-le pe cele ebraice sau aramaice ("învăţător" în loc de "rabbi", "Craniu" în loc de "Golgota"); genealogia lui merge până la Adam şi nu se opreşte la Abraham; evită evocarea ritualului ebraic de purificare; citatele din Vechiul Testament sunt după LXX etc.
Structura. După ce relatează naşterea şi copilăria lui Isus (1-2), sfântul Luca urmează în linii mari structura geografică a sfântului Marcu. Activitatea publică a lui Isus începe în Galileea (3,1-9,50). Isus străbate Palestina de la Cezareea lui Filip până la Ierusalim (9,51-19,27) şi îşi continuă activitatea în Ierusalim (19,28-21,38), unde are loc pătimirea, moartea şi învierea lui (22-24).
Locul. O tradiţie destul de veche, pe care o găsim consemnată de sfântul Irineu şi preluată de sfântul Ieronim şi sfântul Grigore Nazianzenul, susţine că sfântul Luca ar fi scris această Evanghelie în Ahaia (sudul Greciei). Alţii propun ca loc al scrierii Evangheliei Antiohia Siriei, sau chiar Roma.
Data. După finalul Faptelor Apostolilor (28,30), s-ar părea că Evanghelia după sfântul Luca a fost scrisă înainte de anul 63, deoarece sfântul Paul este prezentat ca fiind la Roma în prima detenţie. Dar argumentele interne ne permit datarea Evangheliei după anul 70 (descrierea detaliată a distrugerii Ierusalimului, cf. 21,5 ş.u.), dar nu mai târziu de anul 90.
Teologia. Sfântul Luca a fost numit "teologul" istoriei mântuirii, în care el distinge trei perioade: timpul promisiunilor care cuprinde Vechiul Testament până la Ioan Botezătorul, timpul realizării escatologice în Isus din Nazaret şi timpul Bisericii peregrine - timpul celor mântuiţi care aşteaptă revenirea Domnului (13,33; 16,16; 17,25; 24,26).
Sfântul Luca ne prezintă o imagine specială a lui Dumnezeu Tatăl, plin de iubire, bunătate milostivă şi îndelungă răbdare (15; 22,42). O revelare a acestei iubiri a lui Dumnezeu Tatăl ne este oferită în sensibilitatea pe care Isus o arată pentru cei marginalizaţi, păcătoşi (7,36-50; 18,9-14; 19,1-10 etc.). Pentru Luca, Isus este înainte de toate evanghelizatorul (4,18 ş.u.), care a primit o misiune de la Tatăl şi se dedică slujirii celor săraci. Isus este Mântuitorul (1,47; 2,11 etc.), cel care-l comunică pe Duhul Sfânt (24,49). Duhul Sfânt iluminează activitatea istorică a lui Isus (1,35; 4,1.18; 10,21).
În acelaşi timp, sfântul Luca prezintă regula de viaţă a creştinului-discipol. În orice situaţie s-ar afla, acesta trebuie să se convertească în mod sincer şi total (5,32; 24,47) printr-o asceză curajoasă şi constantă (8,15). Discipolii trebuie să lase "totul", să vândă totul pentru a-şi aduna comoară în ceruri (6,20). Ei trebuie să fie mereu pe urmele lui Cristos, în conformitate cu voinţa Tatălui, să accepte încercările şi să se îndrepte spre cruce (9,57-62). O caracteristică a vieţii de discipol este vegherea, aşteptarea în tensiune a venirii Domnului (18,31-34; 21,36).