Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Tesaloniceni

Activitatea misionară la Tesalonic

Capitolul 2

¹ Voi înșivă, fraților, știți că venirea noastră la voi nu a fost zadarnică, ² ci, după cum știți, după ce am fost maltratați și insultați la Filipi, am aflat curaj în Dumnezeul nostru să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu, ducând o luptă aprigă. ³ Căci îndemnul nostru nu provine dintr-o rătăcire, nici cu gând necinstit, nici cu înșelăciune, ⁴ ci așa cum am fost găsiți vrednici de Dumnezeu să ni se încredințeze evanghelia, așa vorbim, nu ca să le fim oamenilor pe plac, ci lui Dumnezeu, care pune la încercare inimile noastre. ⁵ Precum știți, noi nu am folosit niciodată cuvinte de lingușire, nici nu am avut vreun gând ascuns de lăcomie, Dumnezeu este martor, ⁶ nici nu am căutat slavă de la oameni: nici de la voi și nici de la alții; ⁷ deși, ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să vă fim povară ^a. Dimpotrivă, ne-am făcut blânzi ^b în mijlocul vostru ca o doică ce își dezmiardă copiii.
     ⁸ Atât de atașați eram de voi încât eram gata să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci și sufletele noastre pentru că ne deveniserăți dragi. ⁹ De fapt, vă aduceți aminte, fraților, de munca și osteneala noastră: noaptea și ziua lucram ca să nu devenim o povară pentru nici unul dintre voi și vă predicam evanghelia lui Dumnezeu. ¹⁰ Voi sunteți martori, și Dumnezeu de asemenea, că ne-am purtat cu sfințenie, cu dreptate și fără prihană față de voi cei care credeți. ¹¹ Voi știți că [ne-am purtat] față de fiecare dintre voi ca un tată față de copiii săi: ¹² v-am îndemnat, v-am îmbărbătat și v-am implorat să vă purtați în chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăția sa și la glorie.

Credința și răbdarea tesalonicenilor

    ¹³ Și, de aceea, noi îi mulțumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ați auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care acționează cu putere în voi, cei care credeți. ¹⁴ Căci voi, fraților, ați devenit imitatorii Bisericilor lui Dumnezeu care se află în Iudeea în Cristos Isus, pentru că suferiți și voi aceleași lucruri din partea celor care sunt de același neam, după cum și ele au suferit din partea iudeilor, ¹⁵ care l-au omorât și pe Domnul Isus și pe profeți și ne-au persecutat și pe noi. Ei nu sunt plăcuți lui Dumnezeu și sunt împotriva tuturor oamenilor, ¹⁶ împiedicându-ne să predicăm păgânilor ca să se mântuiască spre a-și împlini măsura păcatelor lor pretutindeni, dar i-a ajuns mânia care e spre sfârșit ^c.

Dorința Apostolului de a-i revedea pe tesaloniceni

    ¹⁷ Noi, fraților, după ce am fost despărțiți de voi pentru câtva timp, [despărțiți] la față, nu la inimă, am căutat și mai mult, cu mare dor, să revedem fața voastră, ¹⁸ pentru că am voit să venim la voi - cel puțin eu, Paul, de mai multe ori ^d - dar Satana ne-a împiedicat. ¹⁹ Căci care este speranța noastră, sau bucuria, sau coroana noastră de laudă în fața Domnului nostru Isus, la venirea lui, dacă nu voi? ²⁰ Căci voi sunteți mărirea și bucuria noastră.

 

Note de subsol

---

^a Textul în greacă este confuz. Unele traduceri accentuează ideea de autoritate pe care ar putea-o pretinde apostolii: am fi putut să ne impunem. Dar contextul pare să se refere la întreţinerea pe care comunitatea ar fi trebuit să le-o asigure (cf. 1Cor 9,14; 2Tes 3,8-9).
^b Multe manuscrise în loc de: blânzi, au: copii. Chiar dacă regulile de critică textuală pledează pentru această variantă din urmă, pentru sens alegem varianta "blânzi". Motivaţia principală este că termenul "copii" (nepioi) are sensul de "a fi infantil", "incapabil de o judecată matură", sens care nu se potriveşte cu activitatea misionară a sfântului Paul. El nu s-a comportat ca un copil, ci a arătat o blândeţe deosebită ca aceea a unei doici.
^c V. 13-16 pun în lumină o opoziţie evidentă a evreilor faţă de Biserică. Din cauza tonului dur al Apostolului, unii biblişti au voit să scoată acest text considerându-l antisemit şi, ca atare, neautentic. Dar sfântul Paul nu poate fi acuzat de antisemitism. El nu-i urăşte pe evrei, din contra, se prezintă ca fiind din neamul lor, frate cu ei etc. (Rom 9-11), dar denunţă o atitudine generală a evreilor (îi numeşte "iudei" ca să-i deosebească de creştinii de provenienţă iudaică) faţă de răspândirea evangheliei la popoarele păgâne. Afirmaţia finală "că i-a ajuns mânia" nu este un blestem, ci o constatare a unor evenimente tragice pentru evrei (expulzarea evreilor din Roma în anul 49 de către împăratul Claudiu; reprimarea sângeroasă de către guvernatorul Cumanus în 48 şi 52 a unor revolte ale iudeilor) care lăsau să se întrevadă o tensiune crescândă între evrei şi romani. Specificarea: "e spre sfârşit", arată nu o nimicire a poporului evreu, ci mai degrabă o speranţă a Apostolului că ei se vor converti şi vor putea ajunge la mântuire.
^d Lit.: o dată şi de două ori.