1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
Evanghelia după Sfântul Ioan
traducerea catolică
Editura Sapientia din Iaşi
Capitolul 12
- Atunci, Maria a luat un vas cu mireasmă de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și i le-a șters cu părul ei. Și casa s-a umplut cu parfumul miresmei.
Capitolul 19
- A venit și Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, și a adus un amestec de mir și aloe, cam de o sută de litre.
Ungerea lui Isus în Betania
(Mt 26,6-13; Mc 14,3-9)
Capitolul 12
3 Atunci, Maria a luat un vas a cu mireasmă de nard curat b, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și i le-a șters cu părul ei. Și casa s-a umplut cu parfumul miresmei.Capitolul 19
39 A venit și Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, și a adus un amestec de mir și aloe q, cam de o sută de litre r.
Note de subsol
a Lit.: litra. Este transcrierea în greacă a unităţii de măsură romane: libra = 0,327 l.
b Nardul este o plantă din familia valerianelor (Valeriana jatamansi) care creşte în unele zone din Somalia, Arabia de Sud şi Nepal. Din rădăcina şi tulpina ei păroasă se extrage o esenţă de parfum foarte puternic.
q Multe manuscrise adaugă: al lui Simon sau simplu: Iuda Simon.
r Un dinar = o zi de muncă. Ioan nu insistă asupra valorii materiale a miresmei, ci scoate în evidenţă contrastul dintre gestul Mariei de iubire respectuoasă faţă de Isus, aflat în preajma morţii, şi atitudinea lacomă a lui Iuda, care îl vinde pe Isus pentru 30 de arginţi.
Textul grec este confuz. Ar fi posibilă şi următoarea traducere: "S-o păstreze pentru ziua înmormântării mele". Dar varianta aceasta nu are sens pentru că deja mireasma a fost turnată pe picioarele lui Isus. Acţiunea Mariei este simbolică pentru înmormântarea lui Isus. Acest moment este aproape, deoarece trădătorul este prezent, iar iudeii îl căutau pe Isus ca să-l aresteze.
În unele manuscrise se omite v. 8. Pentru teologia rabinică existau două categorii de fapte bune: 1) acelea care privesc milostivirea (de ex. înmormântarea); 2) acelea care se referă la dreptate (de ex. pomana). Primele erau considerate mai importante. În textul lui Ioan, problema prioritară este cea a relaţiei cu persoana lui Isus, relaţie de care Iuda vrea să se eschiveze, invocând un aspect extern: săracii. Isus se află pe punctul de a se jertfi pentru mântuirea lumii, deci el trebuie să fie în centrul atenţiei discipolilor.
Expresia este specifică lui Ioan, şi mai apare în 14,30; 16,11. Este întâlnită des în scrierile de la Qumran şi în literatura apocrifă unde este numit Belial. În iudaismul rabinic se referea la Dumnezeu, ca "stăpân al lumii". În contextul lui Ioan, expresia îl desemnează pe diavol ca autor al violenţei şi al minciunii (In 8,44) care conduce structurile lumeşti străine adevărului şi luminii. Prin moartea sa pe cruce şi prin înălţare, Isus îl învinge în mod definitiv pe "conducătorul acestei lumi".
Unele manuscrise importante au: toate în loc de: pe toţi, dar este probabil o influenţă a textului din Col 1,16-17.
Textul din Isaia este aplicat de Ioan lui Isus care nu este crezut, deşi a predicat ("ceea ce a auzit") şi a făcut minuni şi semne ("braţul Domnului").
Lit.: De aceea nu puteau să creadă pentru că Isaia spunea iarăşi.
În loc de: pentru că, unele manuscrise au: când.
Termenul grec nipter se referă la un vas anume din care se turna apă la spălarea picioarelor. Având în vedere că apostolii, în timpul cinei, erau culcaţi pe triclinium, sprijiniţi pe partea stângă, având mâna dreaptă liberă pentru a se servi, spălarea picioarelor nu putea fi făcută decât prin turnare. În ambientul biblic, spălarea picioarelor este, în primul rând, un gest de primire a oaspeţilor şi nu este o acţiune umilitoare sau servilă pentru cel care o face, din contra, exprimă respect, grijă, devotament (1Sam 25,41). Spălarea picioarelor este un gest caracteristic soţiei faţă de soţ sau al mamei faţă de fiu. Există multe interpretări diferite ale gestului spălării picioarelor, dar sunt greu de susţinut: referinţa la botez, euharistie, pocăinţă, preoţie comună, căsătorie sau exemplu de umilinţă. Gestul lui Isus este un gest cu valenţe multiple cristologice şi morale, exprimând slujire, iubire, dăruire de sine.
Există o întreagă tradiţie în ceea ce priveşte importanţa spălării picioarelor pentru a se putea apropia de locul sfânt, de Dumnezeu (Ex 3,5; 30,17-21; 40,30-32).
Expresia: a avea parte se aseamănă cu "a avea drept la moştenire" (Gen 31,14; Dt 10,9). În NT indică soarta finală a drepţilor (Mt 24,51; Ap 20,6; 21,8).
Unele manuscrise vechi, importante, au: nu trebuie să se spele.
Multe manuscrise au: cu mine; probabil sub influenţa lui Mc 14,18.
Expresia este folosită în Ps 41,10 şi se referă la un gest de dispreţ, insultare, batjocură, constând dintr-o strâmbătură, scuturarea prafului contra cuiva, o lovitură cu piciorul în cel învins etc. Este în contrast cu gestul lui Isus de a spăla picioarele apostolilor.
Multe manuscrise prezintă forma directă: Spune-ne despre cine vorbeşte?
În unele manuscrise lipseşte: a luat-o.
În multe manuscrise importante este omis: dacă Dumnezeu a fost glorificat în el.
Unele manuscrise omit: Doamne.
În tradiţia biblică, metafora "casă, locuinţă" indică sanctuarul, locuinţa lui Dumnezeu, unde cel drept este primit şi se află în siguranţă (Ps 42,5). În textele apocaliptice, sensul este spiritual şi escatologic: "a locui în casa lui Dumnezeu" înseamnă "pace, odihnă, mântuire". Pe baza termenului folosit în traducerea latină mansio, care înseamnă "loc de popas, de odihnă pentru un călător", s-a creat opinia că cerul ar fi un drum de parcurs spre Dumnezeu, de-a lungul căruia sunt aceste popasuri. Totuşi, termenul grec mone, de la rădăcina "a rămâne", este specific lui Ioan şi descrie mai degrabă ideea de intimitate familială, siguranţă, locuire definitivă în casa Tatălui, împreună cu Isus.
În unele manuscrise găsim: unde mă duc eu, voi ştiţi, şi calea o ştiţi.
Unele manuscrise au: Dacă m-aţi fi cunoscut..., l-aţi fi cunoscut...
Unele manuscrise au: credeţi-mă.
Unele manuscrise omit v. 14; altele adaugă: orice îmi veţi cere.
Termenul grec Parákletos vine de la verbul parakalein şi înseamnă: 1) în greaca profană: asistent legal, avocat al apărării. (Totuşi, în In 16,5-15 este mai degrabă acuzator); 2) în LXX: cel care dă bucurie, consolator, mângâietor, referindu-se, în mod special, la bucuria mesianică; 3) în NT: învăţător, referindu-se la predica profetică a apostolilor, asistaţi de Duhul Sfânt; 4) în Evanghelia după sfântul Ioan: Parákletos este Duhul Sfânt care continuă predica profetică a lui Isus şi misiunea lui, determinând pe fiecare să accepte mântuirea şi dăruind bucuria mesianică.
Unele manuscrise pun în acest loc: în numele meu.
Unele manuscrise au: păstrează-i în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat.
În ebraică, expresia echivalează cu "fiul pierdut" sau "cel pierdut". Ioan îl contrapune aici pe Iuda, tipul negativ, apostolilor. Nu se poate susţine că ideea principală a textului ar fi aceea de a vorbi despre osândirea veşnică a lui Iuda.
Unele manuscrise omit: una.
Unitatea pentru care se roagă Isus este pusă în relaţie, pe de o parte, cu comuniunea vitală a Fiului cu Tatăl, iar pe de altă parte, cu identitatea credincioşilor în faţa lumii. Oricare ar fi reacţia lumii, cei care sunt părtaşi la comuniunea lui Isus cu Tatăl sunt trimişi în lume tot la fel cum este trimis el. Exact ca în cazul lui Iuda - căderea lui nu modifică darul şi fidelitatea lui Isus -, tot la fel ostilitatea şi refuzul lumii nu trebuie să condiţioneze angajamentul celor trimişi, al credincioşilor.
Lit.: ceea ce mi-ai dat. Totuşi, varianta aleasă este destul de atestată în manuscrise.
Lit.: Torentul tulbure. Era numele unui torent (albie, de obicei secată, în care se scurgea apa în timpul ploilor de iarnă), aflat la est de oraş, creând valea cu acelaşi nume ce desparte Ierusalimul de Muntele Măslinilor. Este menţionat numai aici în NT şi în 2Sam 15,23 şi 1Rg 15,13.
Unele manuscrise adaugă: Isus.
Acest nume este forma greacă a ebraicului Hannania. A fost mare preot între anii 6-15, dar influenţa lui continuă întrucât cei cinci fii şi ginerele Caiafa au ocupat pe rând funcţia de mare preot. Este posibil ca el să fi fost personajul principal care a organizat condamnarea lui Isus.
În Palestina, pretoriul indica locuinţa permanentă a guvernatorului roman. În timpul lui Isus, guvernatorul locuia în fortăreaţa Antonia, dar, după moartea lui Irod, şi în palatul lui Irod. Bibliştii discută dacă procesul a avut loc în fortăreaţa Antonia (la nord de templu) sau în palatul lui Irod (în partea de sud-vest a Ierusalimului).
Pentru evrei, locuinţele păgânilor erau impure şi contactul cu ele ducea la impuritate rituală. Se credea că în jurul caselor păgâne ar fi fost îngropate cadavre de copii avortaţi. Or, contaminarea prin contactul cu un cadavru durează 7 zile şi, prin urmare, Paştele trebuia amânat cu o lună (Num 9,6.11; 2Cr 30,2-3).
După mărturia lui Iosif Flaviu şi a Talmudului palestinian, iudeilor nu le era permis să dea sentinţe de condamnare la moarte. Acest drept era rezervat procuratorului roman. Lapidarea sfântului Ştefan şi alte cazuri similare sunt mai degrabă un linşaj şi o violare a disciplinei romane.
Ţinând cont de caracterizarea făcută lui Pilat de către istoriografi, se pare că întrebarea acestuia nu exprimă nici scepticism filozofic, nici ironie, nici sarcasmul omului politic, nici căutarea serioasă a adevărului. Pur şi simplu, Pilat este străin şi refractar faţă de mărturia lui Isus despre adevăr.
Decizia lui Pilat de a-l da pe Isus să fie biciuit nu poate fi interpretată ca o încercare de a-i abate pe iudei de la planul lor ucigaş, în speranţa că prezentarea lui Isus în starea jalnică de după biciuire ar putea trezi compasiune. Nici nu se poate susţine că Pilat ar demonstra clemenţă faţă de Isus. În contextul lui Ioan, Pilat este reprezentantul acelei lumi necredincioase care nu-l recunoaşte, ci îl respinge pe Isus. De altfel, biciuirea făcea parte, în mod obişnuit, din sentinţa capitală.
Spre deosebire de ceilalţi evanghelişti, unde batjocorirea şi chinuirea lui Isus din partea soldaţilor este descrisă pe larg, Ioan reţine doar cele trei elemente: încoronarea cu spini, haina de purpură şi salutul ironic, care sunt însemnele regalităţii sale. Iar pălmuirea este prezentată ca un gest violent de refuz din partea oamenilor.
În textele originale lipseşte: Pilat. Pentru a evita confuzia, cele mai multe traduceri specifică subiectul.
Prietenul împăratului este un titlu onorific acordat ca o recompensă pentru loialitate sau servicii deosebite făcute împăratului şi imperiului. Aluzie ironică la acuzele formulate deja împotriva lui Pilat, care era suspectat de lezmaiestate faţă de Tiberiu.
Verbul grec kathizein poate fi tranzitiv sau intranzitiv. În cazul în care este luat ca intranzitiv, se referă la Pilat, care, fiind judecător în procesul lui Isus, "se aşază pe tronul de judecată". Dacă verbul este considerat tranzitiv, descrie atitudinea batjocoritoare a lui Pilat care-l aşază pe Isus pe scaunul de judecată. În acest caz, scena ironică are următoarea semnificaţie: Isus, recunoscut rege, este invitat să ia loc pe tron pentru a judeca lumea. Mulţi exegeţi preferă a doua interpretare.
Termenul grec Lithostrotos înseamnă pavaj de piatră.
Termenul aramaic Gabbatha înseamnă "loc înalt", "colină", iar după Talmud, "colina templului".
După tradiţia iudaică menţionată de Origene şi preluată de Bisericile Orientale, Adam a fost înmormântat pe această colină, de unde şi numele: "Locul Craniului".
Lit.: titlu. Este un termen tehnic roman pentru tăbliţa purtată la gât de cel condamnat şi pe care era scris numele, uneori şi motivul condamnării.
Faptul că inscripţia este redactată în ebraică-aramaică (limba naţională care este şi limba Legii, a templului), în latină (limba administraţiei romane asociată cu puterea politică) şi în greacă (limba comunicaţiilor internaţionale şi a schimburilor) are o valoare definitivă şi imutabilă: Isus răstignit este regele iudeilor pe scena lumii întregi, adică în perspectiva universalităţii culturale şi religioase.
În Evanghelia după sfântul Ioan regalitatea lui Isus este tema centrală în confruntarea lui cu reprezentanţii iudaismului. Isus este Mesia care duce la împlinire speranţa biblică, dar într-o formă care pare negarea ei: regele-Mesia răstignit. Astfel, pentru Ioan, declaraţia finală a lui Pilat ("Ce-am scris...") nu este doar ecoul obişnuitei birocraţii imperiale, ci mai degrabă o proclamaţie a regalităţii lui Isus ca un fapt de neschimbat: Isus este regele iudeilor şi rămâne în ciuda refuzului sau contestaţiei lor.
Vezi n. Mt 5,40.
În simbolismul biblic, haina sau tunica sfâşiată reprezintă diviziunea celor două regate ale evreilor (1Rg 11,29.32; 1Sam 15,27). "Tunica fără cusătură", la fel ca şi năvodul care nu se rupe de mulţimea peştilor (In 21,11), simbolizează unitatea Bisericii, realizată prin moartea lui Isus. Faptul că este ţesută dintr-o bucată şi că soldaţii nu o rup indică pentru evanghelist că cei care fac parte din Biserică nu sunt divizaţi cu privire la Isus, aşa cum erau iudeii (In 7,43; 19,16; 10,19).
În cele mai multe manuscrise avem termenul: isop. Mulţi exegeţi preferă termenul hysso = suliţă, care apare doar în puţine manuscrise târzii, sub pretextul că tulpina de isop este prea scurtă şi fragilă. Totuşi, Ioan alege acest termen pentru valoarea lui simbolică. Isopul era prescris în ritul de stropire cu sângele mielului pascal (Ex 12,22) şi în riturile de purificare şi consacrare (Lev 14,4-6; Num 19,6). În acest caz, Isus ar fi indicat, în mod indirect, ca fiind mielul pascal, indicaţie clarificată în continuare, în v. 36.
Mărturiile istorice atestă o astfel de practică pentru grăbirea morţii celor răstigniţi. Este relevantă descoperirea cadavrului unui răstignit din sec. I (la nord de Muntele Măslinilor) care prezenta urmele cuielor şi avea femurul drept zdrobit. Însă Ioan este interesat mai mult de aspectul teologic: asemenea mielului pascal, lui Isus nu-i sunt zdrobite oasele.
În această expresie (unică în NT) Ioan reuneşte două simboluri: "apa vie" (In 7,38-39; cf. Zah 13,1; 12,10), simbolizând Duhul lui Dumnezeu, şi "sângele" (In 6,51-56), simbolul jertfirii totale de sine. S-au încercat unele interpretări care pun pe prim plan "sângele" (sacramentul Euharistiei) sau "apa" (sacramentul Botezului). În jurul acestui text s-au formulat o mulţime de speculaţii teologice care riscă uneori să devină arbitrare. Această varietate de orientări exegetice este şi semnul bogăţiei de sens a textului sfântului Ioan.
Este o esenţă puternic parfumată, extrasă din lemnul plantei de aloe (Aquilaria agallocha) care creşte în partea de nord-est a Asiei Mici. De obicei se pulverizează pe pat şi pe haine (Prov 7,17; Ps 45,8), dar se foloseşte, în mod normal, la înmormântări. În acest caz, are rolul de a neutraliza mirosul greu şi de a împiedica descompunerea.
Litra (unitate de capacitate) = 327 ml. Cantitatea incredibil de mare are un rol simbolic, probabil este legată de ideea regalităţii lui Isus, ca şi accentul pus pe mormântul nou, situat într-o grădină (cf. In 19,41).
|
|
|
|
© 2013 DeiVerbum.ro - un proiect dezvoltat de Catholica.ro în colaborare cu Ercis.ro şi EdituraSapientia.ro