Deschiderea celui de-al șaptelea sigiliu
Capitolul 8
13 Și am văzut și am auzit un vultur
g zburând în partea cea mai înaltă a cerului și strigând cu glas puternic: "Vai, vai, vai de locuitorii de pe pământ
h din cauza sunetului trâmbiței celorlalți trei îngeri care sunt gata să sune".
3. CELE TREI SEMNE
Femeia și dragonul
Capitolul 12
14 Dar i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare
h ca să zboare în pustiu spre locul ei, unde este hrănită pentru un timp, pentru timpuri și pentru jumătate de timp
i, departe de fața șarpelui.
Note de subsol
g În Apocalips, vulturul este văzut ca o energie ce provine din transcendent ("zboară în punctul cel mai înalt al firmamentului") şi este îndreptată spre poporul lui Dumnezeu, dându-i putere să învingă răul.
h Expresia locuitorii de pe pământ indică o categorie de persoane care în Apocalips au, în general, un calificativ negativ; ei sunt cei care îi ucid pe martiri (6,10); se opun mărturiei Bisericii (11,10) etc.; ei sunt cei care îşi fixează casa pe pământ, îşi închid orizontul limitându-l la ceea ce este terestru, ajungând să aibă o mentalitate consumist-materialistă.
h În tradiţia biblică, abisul se află în adâncurile pământului şi este locuinţa temporară a duhurilor rele care aşteaptă judecata finală.
i Secţiunea trâmbiţei a cincea descrie activitatea forţelor demoniace în desfăşurarea istoriei. Căzut din zona transcendentă, demonul are o rază de acţiune limitată (pământ, abis), cunoscută oamenilor doar în mod obscur (fum). Activitatea lui, permisă de Dumnezeu, (i s-a dat cheia), cunoaşte momente de intensitate variabilă, în funcţie şi de colaborarea umană (activitatea distructivă a lăcustelor se limitează la cinci luni, martie-august, sezonul unei vegetaţii complete). Violenţa şi devastarea provocată de forţele demoniace este prezentată în forme variate: război (cai pregătiţi de luptă, care de lupte, platoşe), setea de putere (coroane ca de aur, feţe ca ale oamenilor), seducţia feminină (părul de femeie), cruzimea în relaţiile sociale (dinţi de leu), violenţă unită cu perfidie (coada scorpionului). Inspiratorul tuturor acestor rele este Abaddon-Apollyon = exterminatorul. În tradiţia vetero-testamentară apare împreună cu moartea, sheolul, mormântul (Prov 15,11; Ps 88,12), iar în literatura rabinică indică o parte a Gheenei.
După o temă iudaică populară, Eufratul ar fi zona de provenienţă a răului de unde intră în acţiune forţele demoniace. Această tradiţie se bazează pe rolul jucat de imperiile din Mesopotamia (Asiria şi Babilon) în devastarea Palestinei.
Forţele demoniace sunt supuse unui plan al lui Dumnezeu fixat în detaliu (v. 15), dar acţionează cu modalităţi, legi şi un stil de care oamenii îşi pot da seama doar parţial. Combinând simbolismul teriomorfic cu cel antropologic şi aritmetic, autorul Apocalipsului creează o imagine uimitoare a puterii şi a absurdului intrinsec al demoniacului. Exagerarea hiperbolică a numărului are rolul de a impresiona, şi nu de a da o semnificaţie.
Termenul grec biblaridion, care apare numai aici în Biblie, este un dublu diminutiv de la carte şi ar fi lit.: cărticică mică. Spre deosebire de "Cartea cu şapte sigilii" (cap. 5), care anunţă misterul lui Cristos, rolul lui în împlinirea planului lui Dumnezeu, această carte mică precizează partea pe care oamenii trebuie să şi-o asume în raport cu planul de mântuire al lui Dumnezeu. Ei nu trebuie să aştepte în mod pasiv, ci trebuie să interpreteze şi să împlinească mesajul profeţilor.
Expresia misterul lui Dumnezeu, ca şi în 1,20 şi 17,5 se referă la planul transcendent al lui Dumnezeu, care nu poate fi tradus în termeni umani perfect echivalenţi şi de aceea este necesar simbolul. Acest plan nu este abstract, ci se realizează în istorie. Imaginile simbolice ale profeţilor trebuie să-şi găsească o identificare concretă prin discernământul comunităţii credincioşilor.
În simbologia aritmetică a Apocalipsului, jumătatea lui şapte (3,5) indică proporţionalitatea. Exprimată în luni (42 de luni = 3,5 ani) accentuează durata în sens distributiv: greutatea situaţiei va părea lungă. Exprimată în zile (1260 de zile = 42 de luni = 3,5 ani; ca şi 3,5 zile) indică asistenţa zilnică din partea lui Dumnezeu în timpul perioadei de persecuţie din partea forţelor ostile.
Cei doi martiri nu sunt personaje istorice identificabile (chiar dacă s-a încercat a se vedea în ei: Ilie - Enoh; Iosue - Zorobabel; Ilie - Moise; Petru - Paul), ci constituie o schemă aplicabilă unor persoane concrete în perioade de persecuţie, figuri de sfinţi pe care poporul lui Dumnezeu i-a avut încă din VT şi va continua să-i aibă până la sfârşitul timpurilor.
Cetatea cea mare este o cetate metaforică, o expresie geografică simbolică a concentrării forţelor corupte şi ostile lui Dumnezeu. Această schemă simbolică generalizată de negativitate poate fi aplicată, sub inspiraţia Duhului, unor situaţii istorice diferite: Roma, Sodoma, oraşul corupt prin excelenţă, Egiptul, naţiunea păgână ostilă poporului lui Dumnezeu. Acelaşi tip de negativitate este prezent şi în Ierusalim, oraşul în care a fost răstignit Domnul.
Termenul femeie, în perspectiva VT, evocă, pentru grupul de credincioşi care trebuie să interpreteze semnul, imaginea poporului lui Dumnezeu. Autorul amplifică acest nivel simbolic: poporul ales este într-un raport de iubire cu Dumnezeu, umplut de darurile sale (îmbrăcat în soare), capabil astfel să încheie alianţa şi s-o menţină cu fidelitate. Dominând pe deplin vicisitudinile timpului (luna sub picioare) poporul lui Dumnezeu participă deja la mântuire, este sigur de victoria finală (coroana de stele), întrucât este deja o Biserică, în care se contopesc drepţii VT cu sfinţii NT (douăsprezece triburi şi doisprezece apostoli: nu se mai adună).
Comunitatea creştină care citeşte, ascultă evocarea semnului, se recunoaşte în acest nou popor al lui Dumnezeu: Femeia aşteptându-se la un moment critic care va fi apoi rezolvat. Prin expresia chinurile naşterii, după o tradiţie profetică îndelungată (Is 26,17; 66,8; Ier 22,23; 30,6; Os 13,13; Mih 4,9), este exprimată tensiunea maximă care va precede realizarea timpului mesianic. Astfel, comunitatea eclezială se simte împlinită şi stimulată: trebuie să determine în orizontul propriu modalităţile trăirii escatologice, care nu se realizează în mod automatic, ci trebuie exprimate în încercările de fiecare zi.
Ţinând cont de simbolismul teriomorf folosit de autor în Apocalips, dragonul, (în greceşte drakon) este situat la un nivel inferior transcendenţei divine, dar superior nivelului natural uman. El are o vitalitate (capete) totală pe care o manifestă cu aroganţă în structurile de putere umană (şapte cununi împărăteşti) fiind expresia maximă a răului, dar acest rău este limitat (zece coarne; cornul reprezentând puterea, iar numărul zece, o limitare a unei mărimi care pentru nivelul pământesc apare enorm). Ultima imagine (v. 4) prezintă, în acelaşi timp, forţa care depăşeşte orice închipuire şi negativitatea acţiunii lui: târăşte o treime din stele şi le aruncă pe pământ (le mută cu violenţă de la starea lor naturală, "de pe cer", într-un mediu profan şi străin, "pământul"). Dragonul vrea să creeze o nouă ordine care este împotriva celei create de Dumnezeu, are deci tendinţa să se autodivinizeze şi să profaneze.
După ce a decodificat simbolul dragonului, comunitatea eclezială încearcă un sentiment de spaimă, de micime în faţa forţelor ostile contemporane. Naşterea copilului (identificarea cu Cristos este clară: va păstori naţiunile cu un toiag de fier) prezintă o intervenţie directă a lui Dumnezeu în istoria oamenilor. Chiar dacă el apare fragil, slab, inferior forţelor ostile, nu va fi strivit de ele, căci este răpit şi situat la nivelul transcendent al lui Dumnezeu (tronul lui Dumnezeu), de unde continuă să acţioneze în istoria Bisericii până la victoria finală (20,8). Comunitatea eclezială înţelege astfel că trebuie să se angajeze în rezolvarea oricărui bine posibil, exprimându-l pe Cristos, în ciuda forţelor care i se opun în momentul istoric în care trăieşte.
Pustiul este prezentat de autorul Apocalipsului ca locul favorabil pentru Femeie - poporul lui Dumnezeu - un loc pe care Dumnezeu însuşi l-a pregătit, şi înseamnă refugiu, protecţie, purificare, încercare, iubire, în momentele grele şi de suferinţă. Astfel, grupul eclezial, care ascultă şi înţelege, are garanţia protecţiei lui Dumnezeu împotriva forţelor ostile, chiar dacă par superioare, şi este sigură de supravieţuire în pustiu (va fi hrănită).
Figura lui Mihael e preluată din Dan 10,13.21; 12,1, unde apare ca "înger păzitor" al lui Israel în lupta împotriva îngerilor popoarelor păgâne. Autorul Apocalipsului transpune la nivelul transcendenţei lupta dintre bine şi rău de pe pământ.
Semnul Femeii din cap. 12 nu poate fi interpretat în mod direct ca simbol marian. Femeia reprezintă aici poporul lui Dumnezeu (în sens strict, comunitatea eclezială care ascultă şi interpretează simbolul). Totuşi, grupul de credincioşi nu poate să nu observe aluzia la maternitatea mesianică a Mariei, văzută în raportul ei inefabil cu Dumnezeu.
Pentru a scăpa de urmărirea forţelor ostile, comunitatea eclezială (Femeia) primeşte (i se dă) o forţă eliberatoare (Ex 19,4; Dt 32,11; Is 40,31 etc.) proprie lui Dumnezeu (două aripi de vultur).
Expresia este preluată din Dan 4,13 şi are sensul de 3,5 ani: cf. n. Ap 11,2.